Mihail Eminescu

Mihai Eminescu (Botoșani, 15 de enero de 1850-Bucarest, 15 de junio de 1889) es el poeta rumano más importante y el más reconocido a nivel mundial. Poeta del Romanticismo tardío fue además filósofo, prosista y periodista.
Soledad
Y con las cortinas echadas,
sentado en mi mesa de pino,
el fuego crepita en la estufa,
y me hundo en mis pensamientos.
Cruzan en bandos por mi mente,
dulces ilusiones. Recuerdos
que cantan lentos como grillos
entre negros y viejos muros,
o caen pesados, caen suaves
y se rompen en mi alma triste,
como se derrama la cera
en gotas a los pies de Cristo.
En el cuarto, por los rincones
se han tejido telarañas
y entre los libros apilados
andan furtivos los ratones.
En esta paz tan y tan dulce
levanto al desván mi mirada
y escucho cómo las cubiertas
de mis libros las van royendo.
¡Ay! ¡cuántas veces he querido
colgar en un clavo mi lira
y poner fin a la poesía,
y poner fin a este vacío!
Pero entonces grillos, ratones,
con su leve-menudo andar,
me acercan la melancolía,
que de nuevo se hace verso.
A veces… demasiado pocas…
a la tarde al prender la lámpara,
se estremece mi corazón
cuando oigo sonar el pestillo…
Es Ella. La casa desierta
de pronto me parece llena,
al umbral negro de mi vida
se asoma un icono de luz.
Y me enoja ver cómo al tiempo
no le entristece ir pasando,
mientras susurro con mi amada
mano en mano, boca en boca.
Singurătate
Cu perdelele lăsate,
Şed la masa mea de brad,
Focul pâlpâie în sobă,
Iară eu pe gânduri cad.
Stoluri, stoluri trec prin minte
Dulci iluzii. Amintiri
Ţârâiesc încet ca greeri
Pintre negre, vechi zidiri,
Sau cad grele, mângâioase
Şi se sfarmă-n suflet trist,
Cum în picuri cade ceara
La picioarele lui Crist.
În odaie prin unghere
S-a ţesut păinjeniş
Şi prin cărţile în vravuri
Umblă şoarecii furiş.
În această dulce pace
Îmi ridic privirea-n pod
Şi ascult cum învelişul
De la cărţi ei mi le rod.
Ah! de câte ori voit-am
Ca să spânzur lira-n cui
Şi un capăt poeziei
Şi pustiului să pui!
Dar atuncea, greeri, şoareci,
Cu uşor-măruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iară ea se face vers.
Câteodată… prea arare…
A târziu când arde lampa,
Inima din loc îmi sare
Când aud că sună cleampa…
Este Ea. Deşarta casă
Dintr-o dată-mi pare plină,
În privazul negru-al vieţii-mi
E-o icoană de lumină.
Şi mi-i ciudă cum de vremea
Să mai treacă se îndură,
Când eu stau şoptind cu draga
Mână-n mână, gură-n gură.
Fuente: José Manuel Lucía Megías. Universidad Complutense de Madrid
